Increderea

Copiii si animalele. Sint definitia increderii. Fara o experienta anterioara nefericita, un copil si un animal nu isi vor pune niciodata problema ca cineva le-ar vrea raul.
Am in fata ochilor trei faze care ilustreaza acest gind care ma insoteste obsesiv de citeva zile incoace :
Prima faza este cea din "La vita e bella" a lui Roberto Benigni, cind el ascunde copilul intr-o cutie (postala, cred) de pe drum, incredintindu-l ca este vorba despre un joc cu miza importanta si ca totul este o distractie de zile mari. Cu bombe cazind primprejur si impuscaturi asurzitoare, copilul jubileaza raminind nevazut in asteptarea marelui premiu, in timp ce tatal lui se indreapta (in pasi de circar, pentru a nu-i distruge copilului iluzia) spre MOARTE.
A doua imagine in sprinjinul ideii de incredere este cea a copiilor mici (intre citeva luni si 3 ani) care merg la inot - inot de impropriu spus, ei nu inoata, ci exerseaza miscarea in apa. Ei se bazeaza in totalitate pe capacitatea adultilor de a-i sustine si ghida, traind din plin bucuria jocului in apa.
Iar a treia manifestare a increderii care imi staruie in minte este atitudinea labradorului meu, care stie ca il pot lovi daca face o greseala grava, dar vine la mine cind il chem dupa o asemenea faza, cu capul plecat si ferindu-se. Dar vine. Are incredere in dragostea mea pentru el, care cu siguranta nu ma va lasa sa il chinui.
Poate ca nu sint toate dovezi de incredere. Poate ca sint unele si dovezi de inconstienta.
As vrea sa am o asemenea incredere. Macar in Dumnezeu, daca nu si in oameni despre care cred ca ma iubesc ...